Întoarce-te la dragostea dintâi este, în forma sa cea mai curată, o rememorare a unei iubiri care n-a înțeles că s-a terminat. Sau care s-a terminat fără să fi fost înțeleasă. Cosmin Stănilă scrie fără emfază, fără artificii, fără schemă și lasă spațiu replicii să sângereze natural. Și poate că aici e și miza textului: nu să reconstruiască o relație, ci să admită cât de multe se mai pot întâmpla după ce s-a terminat. O istorie scrisă cu o luciditate emoțională greu de găsit în textele contemporane care vor să semene a poezie. La Stănilă, poezia nu e un scop, ci un simptom.
Din punct de vedere psihologic, asistăm la o dinamică foarte interesantă: memoria afectivă păstrată în comun, dar decodificată separat. În psihologia relațiilor, acest fenomen e explicat prin asimetrii narative – cele două persoane implicate rețin și rescriu povestea în mod diferit, în funcție de nevoile și traumele proprii. Ce face textul este să le pună față în față nu pentru împăcare, ci pentru recunoaștere. Fiecare personaj vrea, de fapt, să știe: „Tu mai simți ce simt eu?” – și de aici, conflictul. La nivel filosofic, Întoarce-te la dragostea dintâi este un text în ton cu un curent mai amplu din literatura tânără europeană care explorează intimitatea în ruină. Un soi de auto-fiction performativ, în care eul este expus în fragmente, iar iubirea devine un teritoriu minat, cu urme adânci și nimic rezolvat. Nu întâmplător, regăsim teme recurente din literaturi precum cea poloneză sau portugheză contemporană – cu această vibrație delicată între emoție și post-emoție, între asumare și vina nespusă.
Textul lui Cosmin Stănilă nu spune o poveste în linie dreaptă. Nu e o intrigă clasică, nu există o progresie dramaturgică previzibilă. Și tocmai aici e forța lui. Avem în centru un cuplu destrămat care se reîntâlnește pentru a pune în cuvinte ceea ce n-au avut curajul să spună niciodată – nici în timpul relației, nici după. E mai puțin despre ce s-a întâmplat și mai mult despre ce a rămas nespus. În jurul lor, două prezențe satelit – care pot fi proiecții, amintiri, variante de sine sau simple voci ale conștiinței – însoțesc dialogul principal cu ecouri și fisuri. Ce reiese e o cartografiere sinceră a dragostei care persistă după ce s-a rupt. O anatomie a intimității pierdute, dar nu uitate. Un exercițiu aproape terapeutic de dezvăluire reciprocă. Aflăm despre fricile celor doi, despre cum se sabotează unul pe celălalt, despre cât de greu e să-ți duci iubirea până la capăt și cât de simplu poate fi să renunți. Dar nu e vorba niciodată de vinovați, ci doar de fragilitate. Textul merge pe muchia dintre confesiune și reproș, dintre dorința de a înțelege și imposibilitatea de a ierta complet. E un text despre ceea ce mai rămâne după dragoste – și despre cum, uneori, cel mai curajos gest nu e să pleci, ci să te întorci. Să te întorci, chiar și pentru o ultimă întrebare. Sau o ultimă tăcere.
Mariana Cămărășan a regizat lectura cu o doză mare de înțelepciune. Nu s-a intervenit în structura intimă a textului, ci i-a amplificat ritmul lui interior – acel mod de a tăcea cu sens, de a încorda aerul dintre replici, de a alege melodiile potrivite și momentele potrivite. A fost o lectură minimalistă, fără artificii vizuale, în care actorii au pus voce pe o traumă comună. Și au făcut-o cu rigoare, dar și cu emoție nedidactică. Gabriela Pîrlițeanu și David Cristian au fost impecabil ancorați – doi oameni care își duc relația pe umeri chiar și după ce ea s-a sfârșit. Cendana Trifan și Horia Fedorca au susținut marginea poemului cu un fel de gravitație tăcută, într-un rol mai aproape de corul interior decât de personaj în sine.
A fost ultimul spectacol-lectură din FITS 2025 pentru mine. Și nu pot să nu simt că, dincolo de orice, această secțiune a festivalului rămâne o formă de ritual. Un spațiu în care cuvântul e readus la originea lui: spus, nu doar scris. Nu se întâmplă mare lucru pe scenă. Și tocmai de aceea, se întâmplă totul. Spectacolele-lectură de la FITS sunt un laborator viu. Sunt începuturi. Sunt întrebări lăsate în aer. Sunt un mod de a construi viitorul prin repetiția prezentului. E vorba despre deschidere, despre vulnerabilitate, despre intuiție curatorială și, mai ales, despre încredere: în autorii contemporani, în publicul atent, în actorii capabili să construiască fără recuzită. E un gest rar, curajos și deloc confortabil. Nu toate textele devin spectacole, dar toate devin întâlniri. Într-o lume teatrală uneori obosită de montări greoaie, lectura devine exercițiul cel mai pur de empatie.
Întoarce-te la dragostea dintâi e despre acea formă de dragoste care nu mai cere nimic, dar încă nu s-a dus. Un poem în travesti de despărțire. O scrisoare netrimisă. O ultimă încercare de a înțelege ce s-a rupt, de fapt. Iar FITS, cu tot spațiul pe care îl oferă dramaturgiei contemporane, a fost locul potrivit pentru ca acest text să-și audă pentru prima oară vocea. Câteodată, un text nu are nevoie de decor. Are nevoie doar să fie spus. Aici. Acum. Cu cineva care ascultă.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
