La Casa Artelor din Sibiu, în timpul FITS, n-au fost decoruri, lumini sau regie în sensul clasic. A fost doar cuvânt. Și Bobi Pricop. Sau, mai bine spus, Bobi Pricop și o echipă întreagă care, de câțiva ani încoace, construiește cu discreție și rigoare ceea ce poate părea o formă minimalistă de teatru – dar care e, de fapt, printre cele mai vii. Spectacolele lectură pe care le coordonează și le moderează – în FITS și în alte spații din țară – aduc textul dramatic contemporan în fața publicului fără filtre, fără camuflaj estetic, fără deturnări vizuale. Doar cu voce și cu intenție.
Despre Bobi Pricop s-au spus multe. E un regizor respectat, prezent în mai multe zone ale teatrului românesc, cu o energie calmă, o curiozitate limpede și un respect profund pentru actul artistic. Construiește contexte în care teatrul prezentului poate fi auzit — la propriu. În cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, nu a fost doar regizorul interesat de tehnologie sau de formate teatrale hibride, ci și cel care rămâne fidel cuvântului. Împreună cu Claudia Maior, cu regizorii și actorii invitați, a gândit această serie de spectacole lectură — poate cel mai tăcut, dar și cel mai necesar punct de întâlnire dintre text și public. Interviul de mai jos e, în fond, o pledoarie pentru acest format de întâlnire. Dar, mai ales, pentru ascultare.
Șerban Suciu: Bobi Pricop, coordonezi serii de spectacole-lectură peste tot prin țară, moderezi dezbateri în jurul acestor evenimente și, cumva, lumea a ajuns să asimileze faptul că tu ești un promotor al unei forme de dramaturgie curajoasă și că, în activitatea ta de regizor, te apleci mult asupra cuvântului. Suntem în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, un eveniment care, an de an, pune accent pe componenta de spectacole lectură. Suntem la Casa Artelor și tocmai ce s-au încheiat cele opt evenimente de lectură programate — un carusel de emoții și de sensibilitate. Mulțumim că ne aduceți mai aproape de cuvânt — tu, Claudia Maior, actorii Teatrului Național „Radu Stanca”, regizorii implicați, dramaturgii. Vreau să te întreb ce anume ți se pare viu într-un spectacol-lectură. Ne întâlnim cu o formă care nu are decor, nici lighting design, nici regie în sens clasic, dar totuși tensiunea se construiește. Cum se întâmplă asta și de ce crezi că e important, în 2025, să citim texte dramatice cu voce tare în fața unui public?
Bobi Pricop: Cred că „viul” e în întâlnirea directă, nefiltrată, cu textul. E o demontare a normelor uzuale, o invitație la „intimitate pură” între actori și public prin cuvânt. Tensiunea se naște tocmai din această absență – decorul e imaginația, lumina e în mintea fiecăruia, iar regia e o subtilă ghidare a atenției către ceea ce propune textul dramatic în cauză. Publicul devine co-creator, umplând spațiile goale cu propriile emoții și viziuni. În 2025, când suntem bombardați de stimuli vizuali și informație rapidă, citirea de texte dramatice cu voce tare poate părea aproape ca un act de rezistență. Éric-Emmanuel Schmitt, care a fost prezent în programul de anul acesta, îmi mărturisea că e fascinat de acest format, aproape ignorat în Franța. E un apel la o ascultare atentă, la răbdare, la a lăsa cuvântul să lucreze în tine. E o reamintire că valoarea intrinsecă a limbajului și a poveștii spuse prin el e fundamentul a tot ce înseamnă teatru. Este, de fapt, o întoarcere la esență, o întâlnire între poveste și comunitate.
Șerban Suciu: Sunt curios și cum alegeți textele și cum vă atrag ele. Ce anume te face să spui „da, acest text merită o lectură”? Este vorba de temă, de scriitură, de ce lipsește azi din peisaj? Vreau să aflu și dacă există texte despre care știi că sunt bune, dar care pur și simplu nu ar „funcționa” într-o lectură publică. Pentru un text dramatic, ce crezi că se pierde prin montare și ce se câștigă?
Bobi Pricop: Alegerea textelor e un proces intuitiv. Nu e doar o chestiune de temă sau scriitură, ci de ecoul pe care textul îl produce în mine în prezent. Trebuie să resimt într-un fel sau altul „urgența” de a rosti acele cuvinte, acele idei, de a pune în discuție o anumită temă. Desigur, uneori, e vorba doar de o „urgență” personală, subiectivă, dar despre care încerc să am grijă să vorbesc pe înțelesul tuturor. Prin montare, un text dramatic pierde acea libertate pură a imaginației individuale, acea conexiune directă cu vocea scriitorului pe care o simțim la o lectură personală sau la un spectacol lectură. Apoi, interpretarea regizorală blurează această legătură directă cu autorul, oricât de subtilă ar fi montarea. Dar, simultan, prin spectacolul propriu-zis se câștigă trup, spațialitate, materialitate. Se traduce viziunea autorului în limbaj scenic, oferind o interpretare specifică, curatoriată, care sigur poate amplifica emoția și înțelegerea.
Șerban Suciu: Bobi Pricop, care sunt provocările pentru un actor într-un spectacol-lectură? Și, dacă ar fi să ne mutăm în cealaltă baricadă, așa cum spuneai – că ai senzația că spectatorii proiectează deja un spectacol complet în minte. E asta, totuși, un lucru bun sau e o capcană? Iar în această epocă în care imaginea domină, cum reușim să ținem publicul atent doar cu voce, frazare și pauză?
Bobi Pricop: Pentru un actor, un spectacol lectură e o provocare și, în același timp, o mare libertate. Provocarea e să creeze un univers doar prin voce, intonație, ritm și pauză. Nu ai sprijinul mișcării, al decorului, al costumului. Ești singur cu textul și cu partenerul, iar vulnerabilitatea e maximă. Trebuie să ai încredere deplină în puterea cuvântului și în propria capacitate de a-l însufleți. E, de fapt, un exercițiu de adevăr actoricesc. Și da, spectatorii proiectează constant un spectacol în minte, e o participare activă. Fiecare membru al publicului devine propriul regizor, își construiește decorul, își imaginează mișcarea. E un proces de co-creație colectivă, unde fiecare viziune individuală formează o experiență unică. Asta e puterea lecturii – activează imaginația.
Șerban Suciu: Vreau să aflu de la tine cum te raportezi, din ipostaza de regizor, la aceste spectacole-lectură. Sunt ele un laborator pentru viitoare montări sau le vezi ca fiind o artă autonomă?
Bobi Pricop: Din ipostaza de regizor, văd spectacolele lectură ca pe un laborator esențial, da. Dar nu doar pentru viitoare montări, ci și ca pe o artă autonomă, cu valoare intrinsecă. E un spațiu de explorare pură a textului, de înțelegere profundă a structurii, a ritmului, a subtextului. Atât pentru mine, ca regizor, cât și pentru actori și producători, devine o ocazie de a testa reacția publicului la anumite idei, la anumite formulări, fără povara unor decizii scenice ireversibile. Această interacțiune directă cu publicul nu doar că validează textul, ci și construiește o bază solidă pentru viitorul teatrului, creând un public angajat, capabil să dialogheze autentic cu creatorii.
Șerban Suciu: Mulțumesc mult pentru interviu, mă bucur să fim împreună la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Cred că e un loc în care amândoi ne întoarcem cu drag și din pasiune. Sunt curios cum vezi rolul FITS în crearea unui spațiu în care textul dramatic încă poate fi un eveniment care, așa cum spui și tu, reușește an de an să creeze și o comunitate în jurul său?
Bobi Pricop: FITS are acea capacitate de a genera o comunitate în jurul artei teatrale, și în cazul nostru de a transforma actul lecturii sau al vizionării unui spectacol lectură într-o sărbătoare colectivă. Festivalul utilizează eficient această platformă unde textul este adus în prim-plan, unde este onorată puterea cuvântului și unde publicul este sensibilizat, provocat și îmbogățit. Evident, programul festivalului este impresionant, dar s-a conturat în jurul acestor lecturi în ultimele ediții ale festivalului o adevărată comunitate, oameni care vin special pentru lecturi la festival, voci care se fac auzite la discuțiile pe care le purtăm la finalul lecturilor. Discuțiile acestea sunt la fel de importante pentru noi ca lecturile în sine, sunt oameni care își exprimă părerile pentru prima dată în public, ne ajută să creionăm o hartă a așteptărilor și dorințelor publicului spectator.
Spectacolele lectură, cu siguranță, nu cer aplauze lungi. Nu sunt nici demonstrații de putere scenică. Și tocmai de aceea funcționează. Într-un festival al formelor mari, spectacolele lectură coordonate de Bobi Pricop, Claudia Maior și echipa reușesc să creeze, într-o sală mică, o experiență profundă. Una în care textul devine personaj principal, actorul devine instrument, iar publicul — partener de respirație. Într-o epocă a zgomotului, să stai pur și simplu să asculți e un act de curaj. Ce rămâne după acest interviu e un soi de reverență în fața vulnerabilității. Și un gând simplu, dar important: poate că nu ne trebuie întotdeauna o scenă întreagă ca să simțim ceva. Poate că, uneori, e suficient ca cineva să citească – și noi să fim acolo.
Interviu realizat în 27 iunie 2025 de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
