Într-o sală plină de emoție și curiozitate, regizorul Radu Afrim a vorbit cu sinceritate despre parcursul său artistic, despre actorii care îl inspiră și despre felul în care timpul, memoria și teatrul se îmbină și se rescriu reciproc. Prezent în selecția FITS 2025 cu spectacolele Ierbar și Trilogia memoriei, regizorul a conturat un portret sincer al unui artist care refuză confortul formulelor repetate și caută mereu o nouă cheie de acces în lumea emoțiilor și a fragilității umane.
„Nu am venit din zona teatrală, nu am avut un background cultural înainte. Mi-am păstrat acest soi de sănătate, să zic”, mărturisește Afrim încă de la începutul discuției, explicând cum reușește să rămână conectat la sine și la esența lucrurilor. Reîntoarcerea constantă la propriul trecut, la copilăria petrecută într-un orășel „nesofisticat”, devine pentru el o sursă de autenticitate artistică. „Încerc să nu mă înstrăinez prea mult de mine. Călătoriile în mine îmi plac mai mult decât cele în țări exotice”.
Schimbările ca proces firesc
Departe de a căuta spectaculosul sau senzaționalul, schimbările în teatrul afrimian sunt firești, evolutive și adesea dictate de energia companiilor cu care lucrează. Fiecare stagiune devine un nou experiment. „Am făcut la Iași Zi de bucurie, după un text norvegian, apoi la Târgu Mureș Casa dintre blocuri, scris de mine, cu universul copilăriei mele… după care am mers la Constanța, la Sfântu Gheorghe… Nimic nu seamănă. Nu-mi place să mă repet.”
Totuși, chiar dacă spectacolele sale au uneori durate de peste 4 ore, regizorul nu face teatru pentru a testa răbdarea spectatorilor: „Să nu-ți imaginezi că atunci când pornesc nu mă gândesc la spectatori și răbdarea lor. Nu este vorba despre durată. Nu pornesc la drum cu siguranța că oamenii vor sta în scaune.”
Textul, actorii și temerile regizorului
Pentru Radu Afrim, textul este un punct de plecare – uneori o provocare, alteori o evadare. „E cel mai greu moment din procesul muncii: alegerea textului. Lucrând de 25 de ani, nu-mi mai plac foarte multe lucruri. Mi-e mai ușor să scriu o piesă decât să citesc una.” Lucrul cu tinerii este o constantă în creația sa recentă. „Am lucrat mai mult în interiorul tinerilor – altădată aș fi rămas la suprafață.” Dincolo de energie, Afrim caută anduranță, sinceritate, capacitate de adaptare și a dat exemplu relația sa artistică și de lungă durată cu actrița Ada Lupu.
Teatrul ca formă de memorie și fragilitate
Discuția continuă despre relația regizorului cu timpul și cu efemerul. După premieră, Radu Afrim rareori mai revine asupra unui spectacol. „Nu prea îmi revăd spectacolele. Trebuie să faci un pact sincer cu efemerul. Dacă nu te împaci cu asta, s-ar putea să nu faci această meserie.” Această formă de detașare nu e lipsă de implicare, ci o formă de onestitate profundă față de teatru și față de sine.
Întrebat dacă ar păstra vreun spectacol din trecutul său, regizorul răspunde franc: „Nu. Nu aș putea să aleg. Poate doar spectacole mai recente, ca Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte sau Pădurea spânzuraților. Din trecutul îndepărtat, nu.”
Și totuși, fricile există, recunoaște el. Nu mai sunt acelea din tinerețe, când declara plin de curaj: „Nu am nicio frică”. Acum, ele sunt legate de fragilitatea minții, de realitățile politice și sociale, așa cum a redat și în cel mai recent spectacol al său, Ultima vară de pace.
Un pact sincer cu teatrul și cu sine
Un moment de emoție a încheiat conferința. Octavian Saiu a rememorat întâlnirea cu mama regizorului, la o ediție anterioară a festivalului, și i-a mulțumit public, simplu: „Vreau să-i mulțumesc dânsei pentru că tu exiști și noi ne bucurăm de tine.”
Radu Afrim a plecat de pe scenă, cum a venit: sincer, liber și plin de umor. Cu temeri, dar fără panică. Cu spectacole care apar dintr-un culoar tot mai îngust, dar mereu viu. Cu un pact asumat cu efemerul. Și cu o promisiune tăcută că teatrul său va continua să crească fără a se repeta.
