Sunt momente în care timpul pare că se oprește puțin din goana lui. Nu pentru că cineva trage frâna, ci pentru că pe scenă urcă cineva în fața căruia e imposibil să nu te oprești. Așa a fost și apariția lui Wole Soyinka la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu. Nu un moment festiv, ci o întâlnire. Rar, senin, emoționant. Premiul Nobel pentru Literatură, dramaturg, poet, eseist, activist — dar dincolo de toate, un om care înțelege cu o luciditate liniștită forța pe care o are teatrul atunci când refuză să fie doar spectacol. Pentru Wole Soyinka, teatrul nu e divertisment. E spațiu de rezistență, e document social, e punte între lumi. Într-un dialog moderat de Octavian Saiu, în prezența lui Constantin Chiriac și a Excelenței Sale Simona Minculescu, Soyinka a vorbit despre tot ce a construit — dar și despre tot ce nu s-a spus încă.
Născut în 1934 în Abeokuta, sud-vestul Nigeriei, într-o familie profund religioasă, Wole Soyinka și-a trăit copilăria în mijlocul conflictelor coloniale și al tensiunilor sociale care aveau să modeleze întreaga sa carieră artistică. A crescut într-un context de profundă efervescență culturală și spirituală, cu rădăcini în tradiția yoruba și cu o deschidere timpurie către educația britanică. A studiat literatura engleză la University College din Ibadan, iar apoi la Universitatea din Leeds, în Marea Britanie, unde s-a apropiat de teatrul european, fără să renunțe la mitologiile și sistemele de gândire africane. A fost unul dintre puținii artiști capabili să traducă în scenă complexitatea Africii post-coloniale și să o articuleze cu o forță poetică ce depășea granițele geografiei.
Soyinka e dramaturg, poet, eseist, profesor, activist și, din 1986, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură – primul scriitor african distins cu această recunoaștere. Dar, mai ales, e un om care a trăit teatrul cu riscurile, tensiunile și pericolele din realitatea politică. În timpul războiului civil nigerian, a fost închis timp de aproape doi ani în izolare pentru că a pledat public pentru o soluție pașnică. A continuat să scrie inclusiv în închisoare, în tăcere, în întuneric, cu bucăți de hârtie ascunse în spatele pereților. Opera sa nu e doar literatură, ci o formă de rezistență. De la Death and the King’s Horseman la The Strong Breed și A Dance of the Forests, textele sale conturează o viziune amplă asupra puterii, tradiției, ritualului și suferinței. Între mit și modernitate, între tragedia greacă și cosmologia yoruba, teatrul lui Soyinka este radical, poetic și imposibil de ignorat.
Ceea ce impresionează la el, dincolo de statura simbolică, este luciditatea cu care continuă să privească lumea. Nu cu blazare, ci chiar cu o curiozitate vie. Deși a trecut de 90 de ani, vorbește cu o energie molipsitoare despre tânăra generație de artiști nigerieni, despre regizoarele emergente din Lagos, despre creativitatea care explodează în Africa în ciuda – sau poate tocmai datorită – contextului socio-politic. Soyinka nu cere răspunsuri. El cere să simțim întrebările. Căci, așa cum spune chiar el, „scriitorul nu oferă concluzii, ci creează un spațiu în care publicul se întreabă: de ce simt asta?”.
La FITS, Soyinka a vorbit despre acest „death instinct” care l-a făcut să scrie Death and the King’s Horseman în doar 24 de zile, în izolare. A povestit despre furia acumulată în fața unei statui uriașe cu Winston Churchill din fața unui campus britanic. Despre cum a învățat să scrie prin storytelling oral, ascultându-și rudele povestind și interpretând pe loc replici noi. Despre cum nu a vrut să reproducă realitatea, ci să o rescrie. Să o complice. Să o răstoarne.
„Scriitorul este un vizionar. El anticipează”. Acest citat, rostit la FITS de Excelența Sa Simona Minculescu, rezonează perfect cu miza întregului discurs al lui Soyinka. Nu scrii ca să îți spui oful, nu scrii doar ca să fii înțeles — scrii ca să creezi posibilitatea ca lumea să se înțeleagă pe sine. Fără manuale, fără moralisme. Doar cu întrebări care rămân, uneori, deschise și cu o formă de ficțiune în care adevărul se simte, fără să fie rostit. Soyinka vorbește despre Africa, dar fără să ceară exotizare sau protecție. Vorbește despre Nigeria, dar nu în termeni de mândrie identitară, ci ca despre un laborator viu, plin de vocații și de femei regizoare care conduc. Le menționează pe Chimamanda Ngozi Adichie și pe tinerele generații care, spune el, nu mai pot fi oprite. El însuși pare a fi trecut demult de ideea de afirmare — și totuși, fiecare frază a lui afirmă ceva esențial. Că literatura e politică. Că teatrul e viu. Că gândirea nu e un produs — ci un exercițiu.
Wole Soyinka a râs, a povestit anecdote, a spus că nu are nimic de demonstrat. Și totuși, fără să „domine”, a umplut spațiul. Nu ca un simbol, ci ca o prezență. A povestit despre momentele în care s-a simțit marginalizat, dar și despre acelea în care a devenit, fără să vrea, centrul unui sistem. Despre cum s-a simțit ca actor de radio în Nigeria. Despre cum și-a dat seama că a devenit scriitor când nu a mai avut altceva de făcut. Și despre cum orice literatură autentică trebuie să digere realitatea, nu doar să o reflecte.
La finalul acestei întâlniri, nu rămâi cu „idei”, ci cu o vibrație. Cu acel sentiment că teatrul nu e doar o formă de artă, ci o formă de rezistență. Și că vocile care vorbesc despre libertate sunt, adesea, cele care au plătit cel mai scump pentru ea. Prezența lui Wole Soyinka la FITS 2025 e un semn. Că teatrul românesc e conectat la pulsul lumii. Că Africa nu e la margine. Că poveștile importante nu se spun doar în centre culturale validate. Și că între Nigeria și Sibiu e o punte — fragilă, dar reală. Puntea aceasta se numește: cuvânt rostit.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
