L-am întâlnit pe Vlad Udrescu într-o după-amiază de FITS, pe terasa Promenada Mall Sibiu. Tocmai ieșise de la sala de sport — pentru că „nu contează că suntem în Festival, trebuie să ne menținem”. Mi-a zâmbit larg, calm și prietenos. Pentru următoarea oră, nu avea nicio grabă. Și, dintr-odată, agitația festivalului s-a oprit un pic. I-am spus cu onestitate: mi-a fost foarte greu să mă gândesc ce să te întreb, pentru că te-au întrebat toți ceilalți o grămadă de lucruri.
Chiar cred că Vlad Udrescu are ceva rar: un amestec de vulnerabilitate asumată și de disciplină tăcută. E muncitor, atent, grijuliu cu sine și cu ceilalți. Are momente în care nu știe ce simte, dar știe cum să o spună. Se îndoiește, se contrazice, își pune întrebări. Și, în tot acest carusel de gânduri, joacă. Cu o autenticitate care nu vine din certitudini, ci din curajul de a fi neliniștit. Nu mi-a livrat răspunsuri perfect împachetate, dar mi-a oferit bucăți reale din el. E muncitor până la măduvă, dar se alintă că ar fi „leneș”. Am vorbit despre teamă, despre validare, despre căutări, despre Craiova, despre Antena 1, despre UNITER, despre începuturi și despre echilibrul fragil dintre „nu sunt suficient” și „am ajuns până aici”.
Și cred că, dincolo de toate validările pe care le primește, Vlad este în plină căutare – a unui echilibru între a fi om și a fi actor, între film și teatru, între Craiova și București, între cum e privit și cum se privește.

Șerban Suciu: Vlad Udrescu, ești un actor complet, validat, recunoscut, promovat…
Vlad Udrescu: Aoleu… (râde)
Șerban Suciu: …Povestești deseori despre meserie, despre dificultățile pe care le întâlnești făcând, totuși, ceea ce îți place. Ai povestit chiar și că ai avut tentative de retragere din teatru atunci când presiunea devenea prea mare. Astăzi ai putea spune că ai ajuns la o pace autentică cu meseria asta? Sau încă ți se pare un balet dintre pasiune, responsabilitate și sănătate mintală?
Vlad Udrescu: Da, cred că am ajuns la o pace cu meseria. Paradoxal, cred că validarea – cumva mă și doare, într-un fel, să o spun – dar cred că validarea mi-a oferit pacea asta. Spun că mă doare să o spun, pentru că, teoretic, nu ar trebui să ai nevoie de validarea asta externă. Probabil că sunt niște neajunsuri pe care le am. Nu aș vrea să zic că actorii, în general, le au, dar eu sigur le am. Sunt niște neajunsuri pe care le am vizavi de părerea celorlalți și, cel mai probabil, din acest motiv m-am și făcut actor. Are legătură cu modul în care sunt perceput, cum sunt judecat, dacă sunt judecat – cred că asta e și miza, de fapt: să încerc să-mi găsesc personalitatea și individualitatea în mine, nu în ceilalți. E greu pentru că meseria noastră e dependentă de oameni și de ce se întâmplă în jur. E o meserie în care nu poți face aproape nimic singur.
De aceea, zic că mă doare puțin când mă gândesc că mi-am găsit pacea găsind, de fapt, și validarea, care a venit în timp. În mult timp. De 18 ani încoace, tot caut. A fost enorm de multă muncă, nu m-am lăsat, dar eu am avut acest noroc în care nu am avut probleme financiare în primii ani de activitate. Dacă aveam probleme financiare, real, nu știu ce făceam. M-a susținut familia mea atunci când am avut nevoie – când m-am angajat la Craiova, aveam 700 de lei salariul. Și, pe atunci, era deja 30 de lei un bilet de tren. Era, cumva, pe gratis – munceam pe gratis. Făceam teatru pe gratis, oricât de absurd ar suna asta acum, dar asta se întâmpla. Am avut dorința asta arzătoare, dar dacă nu aș fi avut confortul financiar, cu siguranță nu mi-ar fi fost la fel de ușor. Ulterior, au început să crească salariile, a fost din ce în ce mai bine. Dorința mea de a face teatru implica o doză de inconștiență totală – nici nu știu, mi se părea că ar fi fost un failure dacă nu aș fi reușit să profesez. La un moment dat, m-am gândit inclusiv să deschid o spălătorie de rufe în Regie. Mă plimbam pe străzi, proiecte nu aveam și mi-a venit ideea asta antreprenorială. Nu am făcut-o, până la urmă, pentru că am început să lucrez la Green Hours, mi-am făcut o Asociație… Lucrurile au luat o turnură pozitivă într-un final.
Șerban Suciu: Și iată că ești la Sibiu, la Festivalul Internațional de Teatru, cu spectacolul „Trilogia Memoriei”, a patra ta colaborare cu regizorul Radu Afrim la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova. Pare că v-ați lipit unii de ceilalți și că formați o echipă puternică acolo. Știu de structura de trei episoade a spectacolului și că tu joci profesorul din cel de-al doilea tablou. Sunt curios dacă e mai greu să dai contur unui personaj într-un univers afrimian, atât de dens vizual și afectiv, sau să te lași complet contaminat de structura de ansamblu, în care fiecare moment respiră dintr-un întreg mai mare? Îți găsești libertatea în Afrim?
Vlad Udrescu: Nu e foarte greu să-ți găsești libertatea la Afrim. Dacă te obișnuiești cu stilul lui, chiar nu e deloc dificil. Vreau să cred că și el a avut încredere în noi pentru că am lucrat împreună pe jocul actoricesc, nu am folosit foarte multe artificii. Inițial, bucata de text pe care eu o joc era scrisă bărbat-femeie, bărbatul și amanta sa și el a propus ideea de cuplu. A avut ideea asta de a propune un cuplu de homosexuali și a ieșit mișto fix pentru că nu și-a dorit pastișă. Nu a vrut să transforme personajele în caricaturi colorate, ci a vrut să arate oameni, în esența lor, cu problemele lor. Apropo de libertate, eu chiar am simțit că am fost lăsat să fac ce vreau. Primele noastre colaborări au fost mai dificile – în Casa cu suricate, jucam cu fustă și perucă. A fost dificil să mă obișnuiesc cu toată anvergura rolului.
Șerban Suciu: Și apropo de libertate… Spuneai, ironic, într-un interviu că „Bucureștiul te strivește”. Așadar, ți-ai așezat viața – și cariera – în Craiova, după niște ani petrecuți în orașe mari. Spuneai că e o zonă intimă, prietenoasă, care te lasă viu. Și cumva pare că ai prins rădăcini, în sensul cel mai frumos al expresiei, într-un oraș și într-un teatru care, totuși te lasă să ai și aripi. Sunt curios dacă puteai să faci rolurile care te-au consacrat și fără acest cadru stabil?
Vlad Udrescu: Nu cred. M-am tot gândit dacă aș fi avut aceleași oportunități dacă eram în București. Chiar cred că nu. În București, concurența fiind mult mai mare, oricât de bun ești, nu cred că apuci să joci atât de mult. Întâlnirea cu Declan Donnellan, spre exemplu. Când lucrezi cu el, se schimbă totul. Înveți altceva, e o școală din toate punctele de vedere și e ceva profund impresionant în universul lui. Chiar nu cred că aș fi avut aceleași șanse.
Șerban Suciu: Trei nominalizări la UNITER pentru un actor ce nici nu a împlinit 40 de ani. Anul acesta, iată, ai și câștigat Premiul UNITER pentru Cel mai bun actor în rol principal în rolul titular al spectacolului Hamlet, în regia lui Declan Donnellan – a doua ta întâlnire cu regizorul britanic. M-am bucurat tare pentru tine pentru că rolul acesta este, cu adevărat, diferit față de ceea ce vezi la teatrele din România. Dar sunt conștient că there must have been a lot of pressure. Vreau să aflu de la tine cum echilibrezi așteptările celorlalți cu ritmul tău interior. Îți e frică să dezamăgești? Cum faci să ai încredere în tine?
Vlad Udrescu: Constant mi-e frică să dezamăgesc, dar e un paradox… Zilele trecute, citeam un interviu cu Declan Donnellan care spunea că nu poți pune totul în cuvinte. Și că Hamlet explică o întrebare – a fi sau a nu fi – prin absența unui răspuns clar. Sigur că e ceva despre existență acolo, dar toată lumea are o altă interpretare și Hamlet, de fapt, e despre acel ceva pe care nu îl poți pune în cuvinte. De aceea, e nevoie de atât de multe cuvinte care să vină ca răspuns la ceva ce nu poate fi pus în cuvinte, și anume întrebarea aceasta: de ce existăm?
Poate că, de fapt, despre asta e vorba deseori – că nu avem cuvintele în vocabular cât să putem explica tot. Același răspuns vreau să ți-l dau și ție: nu știu să îți dau un răspuns. Câteodată îmi e frică să dezamăgesc, câteodată nu. Cu încrederea în sine stau mai bine în ultima perioadă, dar nu am fost deloc bine mult timp. Primesc și mai mult feedback decât primeam înainte, mă onorează, nu știu să răspund la el tot timpul, dar chiar mă onorează și mă ajută. Mă îndoiesc deseori, dar vreau să cred despre mine că nu sunt tipul de om care să aibă un overconfidence. M-am gândit mult dacă nu cumva îmi creez niște așteptări joase despre ceea ce pot tocmai ca să nu fiu dezamăgit, iar la finalul procesului să pot spune „mi-a ieșit!” – cred că multă lume e în acest proces de depreciere de sine. Am lucrat și cu oameni care susțin că au încredere în ceea ce fac.
Șerban Suciu: …și cu oameni care au prea multă încredere în ceea ce fac!
Vlad Udrescu: Exact. Dar chiar și oamenii de genul au succes! Unii sunt aroganți și le iese, dar eu n-am reușit să am mai multă încredere în mine niciodată. Mereu am fost înclinat, ca o balanță, spre partea de depreciere de sine. Mulți colegi de-ai mei se confruntă cu asta – avem impresia că nu suntem suficienți de. Parcă nu e niciodată destul de bine. Recent, m-am liniștit și eu cu situația. La a doua nominalizare la UNITER, mi-am și spus: „gata, e a doua nominalizare, you can’t ask for more. E foarte bine că e așa”. Și, iată…
Șerban Suciu: Apari și pe micul ecran în Ana, mi-ai fost scrisă în ADN, primul tău rol principal într-un serial de televiziune. Presupun că ai stat un pic pe gânduri înainte să spui „da” – pentru că, inevitabil, televiziunea aduce cu ea o altă lumină, un alt ritm, un alt tip de vizibilitate. Ce ai vrut, de fapt, să încerci cu acest proiect? E o formă de curiozitate? De provocare? Sau pur și simplu un nou mod de a te întâlni cu publicul?
Vlad Udrescu: Mi-am dorit, în primul rând, să ies din Craiova. Mi-am dorit să găsesc ceva de făcut în București. Chiar, uite – apropo de dilema deprecierii, am avut clar un sentiment că nu sunt vrut pe film pentru că nu sunt suficient de bun. Chiar îmi construisem acest scenariu în minte, nesupărându-mă neapărat, dar acceptând „realitatea”. Am tot fost la castinguri și nu am luat nimic. Acela a fost momentul în care m-am întrebat sincer: „și acum ce fac? Îl aștept pe Jude să mă ia el într-un film la 50 de ani?”. Așa că am considerat Ana, mi-ai fost scrisă în ADN ca fiind o șansă. M-am dus la casting cu gândul că îmi voi da toată silința să fac să le fie greu să nu mă aleagă.
În schimb, chiar am avut acest feedback – de care îți și spuneam înainte să începem interviul – „cum poți juca diseară Hamlet și mâine să filmezi în serial la Antena?”. Oamenii poate că nu priveau cu judecată, dar întrebarea mie mi s-a părut nepotrivită. Cred că întrebarea asta lovește un punct în care stai și tu și te întrebi: „unde ești tu ca artist? ce reprezinți? ce fel de poveste vrei să spui?”. Încă am această dilemă, eu încă tot caut. Și învăț foarte multă actorie de film – mă uit la Ioana Flora, mă uit la Richard Bovnoczki și am nimerit într-o echipă extraordinară. Mă uit la ei, căci oricum stăm la cadru și 12 ore, și cred că se vede diferența. Încă nu mă simt liber pe film, dar cred că sunt din ce în ce mai relaxat. Pentru mine, tot teatrul rămâne partea relevantă. Momentan.
Șerban Suciu: Chiar sper că vei ajunge să îți găsești libertatea și pe ecran. Ultima întrebare. Închei prin a-ți propune o întoarcere la Vlad din 2015. Vlad care a jucat foarte mult timp la teatre din București și din țară și care a ajuns la Craiova și se pregătește pentru prima sa premieră în orașul ce urmează să îi devină acasă. Sunt foarte curios ce i-ai spune lui Vlad Udrescu de acum 10 ani? Și sunt curios cum te proiectezi peste încă alți 10?
Vlad Udrescu: Nu știu de ce am avut un sentiment de tristețe, habar nu am de ce. Te atașezi de anumite perioade din viața ta. E cruntă întrebarea despre viitor – nu știm dacă vom fi, dacă nu vom fi. Probabil că nu i-aș spune nimic lui Vlad. Cred că e nevoie să parcurgi toate etapele și că, indiferent de ce îți spune cineva la un moment dat, până nu te dai cu capul, nu pricepi. Trebuie să te lași să te împiedici și orice sfat poate funcționa doar când omul e pregătit să și asculte. L-aș lăsa pe Vlad să se dea cu capul de pereți, să-și ardă singur etapele, să crească.
Șerban Suciu: Revin scurt la tema celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu: mulțumesc. Vlad Udrescu, dacă ar fi să mulțumești cuiva din toată lumea asta, cui i-ai mulțumi?
Vlad Udrescu: Cred că le-aș mulțumi prietenilor din jurul meu, deși sunt puțini. Mult timp, am fost extraordinar de închis și mi-a luat mult până să mă deschid. Oamenii care voiau să intre în intimitatea mea mă speriau. Le-aș mulțumi prietenilor, cred că ei te ajută cel mai tare. Devin mai apropiați decât familia și creează un sistem de susținere. E important să avem oameni care să ne asculte și pe care noi să-i ascultăm la rândul nostru.

Certitudinile sunt rare în teatru și presiunea vizibilității devine tot mai mare. Vlad Udrescu e un om care învață, zi de zi, să fie mai blând cu sine. Nu fuge de întrebări, dar nici nu se grăbește cu răspunsuri. Poate că tocmai de aceea publicul îl crede. Pentru că în spatele fiecărui rol, fie că e un Hamlet cu sufletul la vedere sau un profesor dintr-un univers afrimian, stă o fragilitate reală, necosmetizată. Vlad nu vrea să epateze. Vrea doar să rămână prezent. Să continue. Să se bucure, când poate, și să mulțumească — prietenilor, scenei, norocului și acelui copil interior care l-a făcut cândva să viseze că teatrul e o formă de salvare. Forma lui de salvare.
Interviu realizat în 27 iunie 2025 de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu