La penultima conferință specială a acestei ediții FITS, pe scena din Sala Oglinzilor a Forumului German din Sibiu, nu a urcat doar un coregraf. Ci un om care a învățat să privească lumea cu o curiozitate calmă și lucidă, să asculte oamenii din jurul lui și să transforme nevoia de a înțelege în material artistic. Alain Platel nu caută spectacolul, caută adevărul. Sau, mai exact, caută acea formă umană de adevăr care se clatină, care vine din corpuri obișnuite, din oameni fără pregătire profesională, din povești personale transformate în material de lucru. Moderată de Ionuț Sociu, conferința de astăzi a fost o întâlnire cu un artist care nu se teme de întrebările grele: despre moarte, despre politică, despre colonizare, despre rușine, despre critică, despre relația dintre emoție și construcție. Dar, poate mai ales, despre noroc. Pentru că, în cuvintele lui Alain Platel, întreaga lui carieră s-a clădit, inițial, pe o întâmplare.
Alain Platel este unul dintre cei mai influenți coregrafi ai lumii. S-a născut în 1956, în Ghent, Belgia, și, deși nu a urmat o școală de coregrafie, a reușit să schimbe radical limbajul scenei contemporane. A studiat psihopedagogia și a lucrat o vreme cu persoane cu dizabilități, iar contactul cu teatrul și dansul a venit mai târziu — printr-o serie de performance-uri experimentale realizate alături de prieteni. În 1984, a fondat compania Les Ballets C de la B (Les Ballets Contemporains de la Belgique), care a devenit rapid un laborator internațional de creație. Estetica sa e ușor recognoscibilă: un amestec de rigoare muzicală și libertate corporală, cu spectacole care adună oameni cu formări diferite — profesioniști și amatori, dansatori, cântăreți, copii, bătrâni, uneori chiar și animale. Spune că ce îl interesează nu e forma, ci vibrația sinceră. Nu baletul perfect, ci acel corp fragil care are ceva de spus.
În conferința din 29 iunie, Platel a vorbit despre spectacolele sale ca despre exerciții de „a trăi împreună” și „a învăța de la ceilalți”. Nu are rețete de regie, nu începe cu o schiță clară. Începe, mereu, cu întrebări. Și cu ascultare. În Coup Fatal (Lovitura de grație), spectacolul prezentat în FITS, punctul de pornire a fost întrebarea „puteți cânta la instrumente stând în picioare?” — adresată unor muzicieni congolezi, preocupați să combine barocul european cu muzica tradițională africană. Iar de acolo, totul s-a transformat în dans, într-o formă de libertate. Costumele extravagante ale performerilor au fost inspirate din mișcarea sapeur, o formă de protest estetic născută în Congo ca reacție la colonialism: tineri care se îmbracă în haine elegante, reinterpretate, adesea construite din resturi, ca o afirmație de identitate și demnitate. Platel nu a făcut niciodată din politică un manifest rigid, dar și-a asumat mereu implicația: „Sper să pot transmite o formă de conștiință politică – subtilă, dar prezentă”
Una dintre cele mai tulburătoare mărturisiri din conferință a fost legată de montarea unui Requiem după Mozart, construit în jurul morții reale a unei femei pe nume Lucy, care a acceptat să fie filmată în ultima săptămână a vieții ei. Platel a vorbit despre întrebarea profundă din spatele acelui proces: „cât de departe ești dispus să mergi pentru a reprezenta moartea pe scenă?” Pentru el, teatrul nu e un loc de evadare. E un loc de exersat emoția. De trăit viața și întrebările ei mari. De testat limitele – ale esteticului, ale corpului, ale toleranței publicului.
Ce rămâne după dans? – o întrebare care l-a urmărit pe Alain Platel și în relația cu muzica. Deși nu știe să citească partituri și se simte deseori „jenat” în fața unor dirijori sau compozitori, spune că relația lui cu muzica e una pur emoțională, intuitivă, „copilăroasă”. Așa a fost și cu Bach, pe care îl ascultă de la adolescență. Muzica lui a fost primul lucru pe care l-a putut asculta după pierderi personale. A fost drumul înapoi.
La finalul conferinței, când a fost întrebat despre structură, despre haos, despre cum funcționează procesul de creație, Platel a zâmbit: „La începutul unui spectacol, nu am nici cea mai mică idee unde mă va duce”. Totul se construiește pe un echilibru fragil între curiozitate și încredere. Între a lăsa oamenii să-și aducă poveștile și a le da formă scenică. Între dans și viață. Între improvizație și adevăr. Alain Platel nu face spectacole despre oameni. Face spectacole cu oameni. Și, în timp ce noi le privim din scaunele noastre, învățăm ceva esențial: că dansul poate fi și despre cum te ridici din durere. Sau cum te apropii, cu blândețe, de ideea că toți, într-o zi, vom fi doar o mișcare care dispare.
Articol realizat de Șerban Suciu, content specialist în cadrul celei de-a 32-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
