Foto: Andrei Văleanu
Piesa „Stupid Fucking Bird“ a fost scrisă de Aaron Posner, un dramaturg și director de teatru american cu peste 100 de producții realizate în marile teatre ale Statelor Unite, de altfel recunoscut și de critici printr-o serie de premii (6 premii Helen Hayes, 2 premii Barrymore, un premiu Outer Critics Circle, un premiu John Gassner, un premiu Joseph Jefferson, un premiu Bay Area Theatre și un premiu Eliot Norton). Aceasta este o rescriere contemporană sau „un fel de adaptare”, după spusele lui Posner, a piesei „Pescărușul” a lui Cehov, părintele teatrului modern, din 1896. Punerea ei în scenă a fost realizată de Robert Prior, un artist de teatru multidisciplinar care a activat ca regizor, scenograf, actor și dramaturg, creând peste 20 de spectacole în ultimii 20 de ani: adaptări după Wilde, Genet, Shakespeare, și în acest caz, Cehov, preluând constant referințe din mitologia mondială. În prezent predă teatru în cadrul California State University.
Spectacolul începe cu foi mototolite, atârnate și aruncate în jur ca parte din decor, și deja mă simțeam de parcă am fost transportată în propria mea minte și cameră dezordonată, iar pe măsură ce personajele s-au adâncit în discuții despre autenticitate, reinvenție, potențial, nevoia de iubire, nevoia de a salva lumea, pe ceilalții, dar niciodată pe tine, am simțit că privesc o biografie a dezordinii pe care o simt în sufletul generației mele.
Sensibilitatea își face loc încă din primele scene: cu Mosh, o tânără pasionată de artă, dar atât de acaparată de propriile sale emoții încât devine dependentă de tristețe ca sursă de inspirație și ca mod de a-și valida existența, chiar comparându-și problemele, mai ales cele amoroase, cu alte personaje pe parcursul spectacolului. Astfel, vulnerabilitatea devine o armă pentru mulți tineri ca ea: dorim să ne expune arta și sentimentele, dar ne este frică că voi fi desconsiderați, criticați și respinși, așa că devenim cei mai mari inamici ai noștri și ne hrănim cu ură de sine, când de fapt căutăm doar aprobarea pe care simțim că nu o merităm. Totuși, la celălalt capăt al spectrului o avem pe Nina, care acționează cu speranță nechibzuită și impulsivitate: vrea să fie actriță, vrea să conteze pentru cineva așa cum artiștii care o inspiră contează pentru ea; își aruncă sensibilitatea înspre oricine este dispus să o prindă și ajunge să ia decizii nechibzuite care, deși par că o vor face fericită pe moment, ajung să o distrugă și pe ea, dar și pe cei din jur. Își înșală iubitul, Conrad, tânărul artist pasionat de schimbare și idolatrizat de Mosh, cu iubitul mamei acestuia, un artist relativ faimos pe care l-a plasat pe un piedestal după ce a citit câteva dintre scrierile lui. Asemenea ei, mulți tineri nu știu ce (sau pe cine) își doresc. Suntem la vârsta la care ne schimbăm mai rapid decât putem conștientiza schimbarea și admirăm orbește, parasocial, persoane care par a fi ceea ce credem noi că ne dorim, încercând să luăm deciziile despre care credem că ne vor aduce același tip de fericire pe care o vedem în ei. Mai mult, și voi fi prima care va recunoaște asta, ne lăsăm emoțiile și pasiunea să ne orbească, mai ales când vine vorba de cei apropiați nouă. Atât Nina, cât și Mosh, sunt prea prinse în propriile vârtejuri emoționale pentru a-i asculta cu adevărat, pentru a-i înțelege cu adevărat, pe cei pe care pretind că îi iubesc. Așa că putem ridica întrebarea: ele chiar îl iubesc pe Conrad? Sau doar ce ar putea reprezenta el pentru ele? Și Conrad și Dev, care se sacrifică pe sine pentru a păstra o iluzie a iubirii lor, poți spune că ei le iubesc înapoi pe Nina și pe Mosh?
Sacrificiile de sine nu se limitează la iubire, ele apar în viața de zi cu zi, în felul în care ne mascăm sinele adevărat până când acesta nu mai există pentru a nu îi îngrijora pe cei din jur, în felul în care alegem rutina agreată de societate în locul unei vieții care ne-ar împlini, adică practic tot ce reprezintă personajul lui Eugene, fratele Emmei, unchiul lui Conrad, doctorul chibzuit aproape de moarte. Deși nu este el însuși tânăr, pare să înțeleagă cel mai bine perspectivele tinerilor, dorința lor de a fi autentici și a se găsi pe sine ajunge la el și îl face să reflecte asupra vieții lui și să ofere o voce suferințelor pe care le-a îndurat în tăcere, iar în schimb el reprezintă o avertizare pentru tineri, să nu ne lăsăm viața să treacă pe lângă noi. De multe ori vedem reprezentat conflictul dintre generații, dar de data aceasta am văzut un adult care se lasă afectat și influențat de tineri, iar acest eveniment scenic a reverberat în nevoia mea de înțelegere și îndrumare pe care o simt acum că îmi încep viața de „adult” un loc de muncă care nu mă face să mă simt împlinită, o viață de rutină, pe care o disprețuiesc și în care mă simt ca un impostor;
De multe ori, generația tânără este de părere că trăiește cele mai grele vremuri. Că nu este posibil ca cei de dinaintea noastră să înțeleagă lucrurile prin care trecem, să simtă ceea ce simțim noi. Avem senzația că suntem pionierii dorului, ai suferinței, ai dragostei neîmpărtășite, și ai doliului, dar acest spectacol ne dovedește contrariul prin personajele sale, care sunt doar niște oglinzi moderne ale unor personaje concepute în secolul XIX. Putem vedea asta cel mai clar în Mosh, reflexia Mașei din „Pescărușul”, și felul în care atitudinea sumbră cu care se identifică mare parte a generației mele nu este o invenție nouă. Ambele personaje poartă negru pentru că sunt „în doliu vieții lor”, sentiment care era la fel de real atunci precum este și acum, și se mulțumesc să se căsătorească cu un bărbat pe care nu îl iubesc doar pentru că nu pot să accepte iubirea lor neîmpărtășită față de Conrad, respectiv Konstantin, care la rândul lui suferă din cauza iubirii orbești pe care o îndură pentru Nina universului fiecăruia.
Fiecare dintre ei se scufundă într-o formă extremă a unui sentiment care pare să le definească viața: speranță, ură, resemnare, durere, sperioritate, pasiune, apatie; Încearcă simultan să se ascundă de lume, dar să fie și autentici față de public, până în punctul în care nu mai știm unde se termină spectacolul și unde începe actorul, aspect care a fost cu siguranță influențat de moștenirea culturală a personajelor arhicunoscute din Pescărușul, care pentru un om din lumea teatrului au devenit parte din propria identitate. Nu am avut senzația că mă uit la un simplu spectacol, dar nici la denumirea de „sight specific performance event” cu care încercau să personajele-actori să se protejeze de eventualele reacții negative, ci în schimb a fost exact genul de „formă nouă” de care cred că vorbea Conrad, dar și Konstantin, predecesorul său din Pescărușul, cu celebrul strigăt după „forme noi”: genul de teatru diferit, tânăr, reinventat, care m-a mișcat mai profund decât originalul, tocmai pentru că nu este perfect, dar este uman și m-a făcut să simt văzută. Acest spectacol a reușit să preia suferințe și conflicte vechi de 130 de ani din clasicul care l-a inspirat, și aducându-le în prezent, pe pulsul identității generației mele, și demonstrând din nou că oricum s-ar schimba forma noastră și a artei, ne vom păstra aceeași esență umană, același suflet.
Articol redactat de Iris Neacșu, voluntară în cadrul departamentului de comunicare FITS 33 și editat de Șerban Suciu, content specialist.
