Foto: Ovidiu Matiu
Piesa „Colibri” este câștigătoare a Festivalului GAP din 2012, în montarea echipei Teatrului Aurora din Berkeley, dar și a premiului Internationalists Global Playwrighting. Aceasta a fost scrisă de Garret Jon Groenveld, poet și dramaturg. Locuiește în San Francisco, California, are un master în poezie și un master în dramaturgie de la Universitatea de Stat din San Francisco.. „Colibri” a fost și alegerea de text pentru Florin Piersic Jr., regizor de teatru și film, scenarist, actor și scriitor român, care împreună cu George Constantinescu îi joacă pe cei doi agenți de la biroul de șomaj, oferind locuri de muncă care variază de la comice (peruchier) la tragice (soldat pe front, prostitoată), iar odată cu această schimbare descoperim încet că unul dintre agenți este suspectat că participă la o serie de acte de terorism și celălalt este acolo doar pentru a afla destule informații ca să îl pună sub acuzare.
Încă de la început, spectacolul Teatrului de Artă din București mi-a transmis senzația de regret, de vise neîmplinite în tinerețe, de dor pentru vremuri care poate că nici nu au existat vreodată (decât în mințile noastre, dar și de rămășițele de speranță ale celui mai tânăr dintre personaje. Numărul muzical era o noapte de karaoke între prieteni, unde cântecele și versurile ne dezvăluie adevăruri și nouă, necunoscuților din public, trezind sentimentul de empatie latent în fiecare dintre noi. Spectacolul ne dezvăluie rând pe rând efectele dezumanizării clasei muncitoare, extenuării emoționale și ale pierderii autonomiei asupra propriului destin.
Ne aflăm într-o lume distopică, nu foarte diferită de a noastră, unde cetățenii sunt doar o resursă, forța de muncă menită să continue să învârte roțile mașinii capitaliste, chiar motto-ul biroului de asistență de șomaj ne confirmă asta: „Poți să mergi, poți să muncești!”. Aici nu există nicio scuză pentru a lipsi de la locul de muncă, atât timp cât poți ajunge acolo, vei merge, indiferent de ce se întâmplă, indiferent de felul în care te simți sau de cine moare, vei munci, la fel ca unul dintre agenții de șomaj, care trecând pe lângă o explozie a barului unde lucrează soția sa, își continuă drumul către birou. Iar mai apoi, când află că aceasta a decedat, îi împachetează lucrurile, pentru a nu î-l distrage de la muncă, și pleacă la birou a doua zi, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Priviind actorii de pe scenă am simțit că îmi privesc cel mai groaznic coșmar, am simțit că eu sunt cea ridiculizată de agenți de șomaj după ce mi-am petrecut tinerețea studiind pentru o carieră, scuturându-mi mintea ca să văd ce carieră mi-ar cădea bine, să văd ce viață nu mi-ar lăsa o gaură în stomac. Am simțit că eu deveni cea desensibilizată la moartea celor dragi doar pentru a da dovadă de profesionalism.
Anul acesta am împlinit 18 ani, și unul dintre primele lucruri care mi-a fost spus, chiar de către sora mea mai mică, a fost: „Acum poți să te angajezi!”, de parcă doar la asta ne rezumăm acum: viața de adult înseamnă să muncești, să muncești, și iarăși să muncești, dar ce se întâmplă când nu mai poți? Răspunsul este simplu: devii o povară pentru cei din jur și pentru societate. Iar când îți găsești un loc de muncă, așa cum majoritatea tinerilor din ziua de astăzi se chinuie să facă, trebuie să te abandonezi, să îți abandonezi cariera visurilor tale, pasiunile, timpul liber. Tot ce te face ineficient trebuie să dispară, pentru că ești norocos să ai un serviciu. Oricum ai fi tratat, sunt atâția oameni care ar face orice să fie în locul tău! Acesta este exact tipul de propagandă pe care cei de la biroul de șomaj ni-l vând sub masca umorului, dacă nu îndrăznim să cerem mai mult, să dorim să ne fie mai bine, doar pentru că alții o au mai rău, cine va mai lupta pentru schimbare? Cei care deja sunt aruncați, abandonați la marginea societății, precum prostituatele menționate repetat în cadrul spectacolului?
Locul de muncă este, în general, un loc al rutinei și disciplinei. Ai sarcini, ai responsabilități, nu ai timp să socializezi cu colegii de birou, să afli ce îi pasionează, ce îi doare, iar cele mai mici detalii personale devin arme împotriva randamentului: „simpatia nu e soră bună cu eficiența”, după cum spun și personajele noastre. Toate acestea duc la izolare. Odată ieșiți de pe băncile școlii, profesionalismul înlocuiește solidaritatea de a împărtăși aceleași circumstanțe cu un grup de oameni, cuvântul colegi este redefinit, nimeni nu te va mai întreba ce faci în timpul liber, care este culoarea ta preferată, sau în viitorul prezentat de actori, nici măcar cum te cheamă. Astfel, pe măsură ce timpul trece și începi să pierzi prietenii, punctele de sprijin din timpul tinereții, nu mai ai cum să le înlocuiești, rămâi doar tu și extenuarea emoțională pe care ai adunat-o odată cu salariul care oricum abia îți ajunge pentru chirie și cumpărăturile de bază. Similar, în cadrul spectacolului există serviciul de „prinzător de colibri ” care la început pare ușor, relaxant, poate doar puțin hazliu, dar pe măsură ce spectacolul se desfășoară, aflăm că păsările colibri, odată pașnice, au început să devină o specie invazivă cu un comportament violent, unul dintre personaje abia scăpând cu viață dintr-un atac. Astfel, ceea ce pare promițător la început, ceea ce sună prea roz, este de fapt o mască pentru a te prinde în capcană, exact ca pe o pasăre colibri, și atunci când și tu vei deveni frustrat, violent față de sistem, se va creea un loc de muncă pentru a scăpa și de tine.
Majoritatea persoanelor de vârsta mea se tem. Ne temem de un viitor fără libertate, fără posibilități, fără conexiuni, fără speranța unor circumstanțe mai bune decât cele tot mai îngrijorătoare în care ne aflăm, iar „Colibri”, producția Teatrului de Artă București, în regia lui Florin Piersic Jr.,exemplifică perfect cât de neputincios ajungi să te simți când oamenii de la putere continuă să te ridiculizeze și să te transforme într-o sursă de amuzament. Îngrijorările noastre nu sunt altceva; sunt doar îngrijorări. Prăpastia economică și geopolitică spre care ne îndreptăm nu este decât un miraj cauzat de oboseală și de foame. Probabil totul va fi mai bine odată ce îmi găsesc de lucru, nu-i așa?
Articol redactat de Iris Neacșu, voluntară în cadrul departamentului de comunicare FITS 33 și editat de Șerban Suciu, content specialist.
