Pe 22 iunie, la două după-amiaza, trei actori se așază la o masă din Casa Artelor cu textul în față și încep să citească o poveste de dragoste care pornește de la sfârșit. Primul mic-dejun pe care îl auzim e, de fapt, ultimul: un bar, două dosare de divorț, o femeie care zgârie cu unghia coperta unui dosar și un bărbat care întârzie, fiindcă întotdeauna a întârziat când a trebuit să plece de-acasă. „12 mic-dejunuri”, piesa dramaturgului spaniol David Caiña, e povestea unui cuplu spusă în douăsprezece dimineți, scoase din cronologie și amestecate ca într-un sertar de amintiri. David Caiña s-a născut la Bilbao în 1988 și a ajuns la teatru pe un drum ocolit: a studiat publicitate, a lucrat ca redactor de reclame și a descoperit între timp că adoră scrisul și că detestă publicitatea. Genul lui preferat ca spectator e horrorul, iar ca autor, comedia, și susține că între ele distanța e mult mai mică decât pare. „12 mic-dejunuri” îi dă dreptate. Râzi mult, apoi te trezești că ți s-a pus un nod în gât fără să fi simțit când.
Pe Itxaso și pe Ibai îi cunoaștem prin felul în care își iau micul dejun. Aici e toată ingeniozitatea piesei: ritualul cel mai banal al zilei devine seismograful unei relații. Caiña ne așază la masă cu iubirea lor. Vedem prima dimineață într-o casă cu bucătăria goală, vedem vacanțe în care cei doi se prefac că vorbesc franțuzește cu un chelner imaginar, vedem cearta despre apartamentul pe care un cuplu de cumpărători vrea să-l renoveze, „casa LOR”, spre disperarea lui Ibai, care încă spune „casa noastră” mult după ce nu mai e nimic comun. E un text care își poartă tandrețea pe sub glume. Ibai îi explică lui Itxaso, cu solemnitatea cuiva care repetă o vorbă de duh furată: „Cineva foarte înțelept mi-a zis odată că cea mai importantă masă a zilei e micul dejun. Indiferent de oră”. Aceeași replică obsedantă revine de la o scenă la alta, ca un laitmotiv comic și sfâșietor în același timp: „Crezi c-or avea clătite flambate?”. Clătitele flambate sunt mereu căutate, mereu absente, micul vis pe care cuplul îl tot amână, apoi nu mai apucă să-l împlinească.
Caiña scrie despre ceva mai mare decât o despărțire. Scrie despre cât de greu e să construiești ideea de „acasă” într-o lume care se clatină sub tine, despre proiectele comune care se destramă pe nesimțite. Casa pe care cei doi o imaginează împreună e o prelungire a relației: un spațiu visat în fericire, crăpat apoi de tăceri și de neputința de a împărtăși durerea. Când Itxaso îi spune lui Ibai „Căminul nostru nu mai există”, propoziția cade ca o ușă trasă încet. Structura fragmentară a piesei era, de fapt, însuși gestul de a-ți aminti pe cineva care nu te mai recunoaște. „Uite, asta e povestea relației noastre în douăsprezece mic-dejunuri”, spune Ibai, și o ia de la primul, cel cu bucătăria goală: dimineața din care a pornit totul. Piesa se închide exact acolo unde a început viața celor doi, cu lumina scăzând treptat peste o frază lăsată în suspensie.
Multă lume ocolește spectacolele-lectură fiindcă sună auster: niște actori care citesc, fără decor, fără costume, cu textul în față. Tocmai aici stă, însă, tot câștigul. Lipsa decorului nu e o lipsă, e o invitație. Casa lui Itxaso și a lui Ibai o construiești tu, în cap, din câteva cuvinte și din vocile actorilor. Bucătăria goală din prima dimineață e mai vie în imaginația ta decât ar fi în orice scenografie, fiindcă o ridici chiar tu, pe măsură ce o aud urechile tale. Apoi e apropierea. La un spectacol-lectură stai la câțiva metri de actori, în aceeași încăpere, fără rampă care să te despartă de ei. Auzi respirația din spatele unei replici, ezitarea, glasul care „tremură când e supărat, nervos sau jenat”, exact cum observă Itxaso despre Ibai. Teatrul se întoarce la materia lui primă, cuvântul rostit, și descoperi cât de mult poate face un text bun cu aproape nimic în jurul lui. Mai e ceva ce câștigi și pe care nu-l obții ușor altundeva: ești printre primii oameni din România care aud aceste texte. Secțiunea de spectacole-lectură a Festivalului de la Sibiu funcționează ca o fereastră deschisă spre dramaturgia contemporană a lumii, traduse proaspăt în română. „12 mic-dejunuri” vine din spaniolă, prin traducerea Luminiței Voina-Răuț, și ajunge la tine înainte să-l fi pus cineva pe vreo scenă mare. Stai, practic, în prima sală în care piesa asta respiră în limba ta.
Festivalul aniversează anul acesta 31 de ani de când a luat ființă această secțiune, una dintre cele mai longevive ale lui. În spatele unei singure lecturi de după-amiază stă o bibliotecă vie: 191 de dramaturgi și 210 piese publicate de-a lungul timpului, selecția fiind coordonată de Claudia Maior. Te așezi pe un scaun, intri gratuit și ai acces, într-o oră și jumătate, la un text pe care altfel poate nu l-ai fi întâlnit niciodată. În plus, după lectură rămâi la o conversație moderată, de data aceasta cu Bobi Pricop, în care piesa se deschide și mai mult. Auzi de ce a fost aleasă, ce a însemnat traducerea ei, cum au lucrat actorii pe un text pe care l-au primit cu puțin timp înainte.
„12 mic-dejunuri” e exact genul de piesă pentru care merită să dai o șansă acestei secțiuni. Te face să râzi în prima jumătate de oră, te lasă fără cuvinte în ultima și îți arată, fără să apese nicăieri, cum o viață de doi oameni se poate strânge într-un gest simplu, repetat dimineață de dimineață. Tema festivalului din acest an e SUFLET, iar piesa lui Caiña îi răspunde pe șoptite: sufletul, aici, e ceea ce rămâne când memoria pleacă, e mâna care toarnă cafeaua în paharul potrivit, fiindcă încă te cunoaște.
12 mic-dejunuri de David Caiña
Regia: Bogdan Sărătean
Traducerea: Luminița Voina-Răuț
Cu: Andrei Gîlcescu, Antonia Dobocan, Mihai Mocanu
Eveniment moderat de Bobi Pricop
Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu
