Cine este Ennio Morricone? La mai bine de 5 de ani de la moartea lui, Marcos Morau ne aduce împreună cu Centro Coreografico Nazionale / Aterballetto un omagiu al marelui compozitor și dirijor italian sub forma unui spectacol ce îmbină muzica, dansul și teatrul. Morau este un coregraf spaniol și director al companiei de dans La Veronal, totuși cunoștințele sale artistice nu se limitează la dans, ci se extind la alte discipline precum fotografia și dramaturgia, deținând un master în teoria dramaturgiei.
Viața unui om nu poate fi redată, nu este o simfonie pe care o poți înregistra și reda fără a compromite fidelitatea față de original, dar acest spectacol utilizează toate materialele lăsate în urmă de Morricone și redă esența persoanei din spatele numelui, esența unei vieți care și-a lăsat amprenta asupra muzicii și cinematografiei contemporane, dar și simpla poveste a unui om care a trăit, a iubit, și a murit, la fel ca fiecare dintre noi. Nu cunosc multe persoane de vârsta mea care să cunoască compozitori, mai ales compozitori de muzică de film, și recunosc că nici eu nu sunt o excepție de la regulă. Înainte de a viziona spectacolul am căutat, pe scurt, cine este Ennio Morricone, dar datele biografice și recunoașterea profesională pentru filme pe care nu le-am vizionat nu sunt aspectele care m-au motivat să văd acest spectacol, și asta este tocmai cel mai bun omagiu pe care îl poți aduce unui om de geniu: a-l transforma dintr-o personalitate înapoi în persoană, arătând pasiunea, curiozitatea, conflicte interne, nopțile nedormite și mândria pe care drumul său artistic, viața în sine, i le-a adus.
Spectacolul mi-a arătat că avem cel puțin un lucru în comun, eu și Morricone: credem că muzica este o forță a vieții, poate vindeca, poate ucide, iar astfel artiștii, melodiile preferate, ne pot deveni tămăduitori sau călăi. Ne încredem în muzică așa cum ne încredem în iubire. Oferim o hartă a sufletului nostru și o cerem de la ceilalți atunci când creăm la rândul nostru, valuta supremă a muzicii devenind încrederea pe care o avem unii în ceilalți, ca oameni, că vom înțelege, că vom face tot ce ne stă în putință să fim sinceri. Arta ne schimbă, ne resetează, ne este alături atunci când gândurile nu ne lasă să dormim, ținându-ne treji zile întregi cu promisiunea unei idei căreia nu îi putem rezista. Morricone, împreună cu toate variantele sale interpretate în sincron de dansatori, își împărtășesc lumea interioară cu noi, arătându-ne cum un mare artist devine însuși muzica pe care o compune, sistemul său nervos vibrând ca un set de corzi în timp ce mintea îi proiectează întregi simfonii dintr-o simplă mașină de scris îndemnându-ne, prin vorbele spuse către soția sa, să avem încredere în el, chiar dacă muzica lui ne poate conecta, chiar dacă ne poate ucide, chiar dacă ceea ce creează deține o forță de nedescris.
Totuși, spectacolul ne-a arătat și conflictul intern pe care acesta îl simțea între pasiunea lui pentru muzică și pasiunea pentru șah tocmai printr-o reprezentație care le contopea, până când fiecare mutare devenea o simfonie, iar adversarii erau timpul limitat pe care îl avea pentru ambele pasiuni și propria lui ambiție de a menține un echilibru. Atunci când compunea, se gândea că putea să își antreneze mintea în șah, iar atunci când juca șah tânjea să compună muzică, genul de conflict pe care orice persoană cu multe interese (și prea puțin timp) îl va înțelege. Ne dorim să fim măreți, să fim cei mai buni în ceva, dar cum alegi un singur lucru? Cum poți să alegi o singură cale atunci când toate presupun a sacrifica o parte esențială din tine? Uneori îmi doresc să am o singură pasiune arzătoare, un singur scop, dar văzând același conflict într-un om care a reușit să își lase amprenta asupra lumii, fără a se sacrifica complet pe sine, îmi oferă speranța că a avea o varietate de interese, dorința de a gusta cât mai mult din nuanțele lumii, nu mă va opri din a realiza lucruri extraordinare, ba chiar îmi va oferi inspirația și complexitatea de care am nevoie.
A te pregăti o viață să atingi stelele îți garantează măcar că vei reuși să ajungi pe lună. Poate Morricone nu a reușit să descopere „sunetul conștiinței” sau „sunetul pe care un om îl are sub piele” așa cum și-ar fi imaginat, dar a reușit cu adevărat să capteze esența vieții unui om prin artă. Însăși muzica sa a devenit o autobiografie nemuritoare a unei vieți, arătând evoluția unui suflet care a încercat să cuprindă trecutul prin sunetele viitorului și, astfel, a reușit să rămână mereu în prezent, chiar și după moarte.
Direcția și aranjamentul muzical: Maurizio Billi
Sound design: Alex Röser Vatisché, Ben Meerwein
Texte: Carmina S. Belda
Scenografie și light design: Marc Salicrú
Costume: Silvia Delagneau
Asistenți coregraf: Shay Partush, Marina Rodríguez
Dansatori: Ana Patrícia Alves Tavares, Elias Boersma, Estelle Bovay, Emiliana Campo, Albert Carol Perdiguer, Luigi Civitarese, Leonardo Farina, Matteo Fiorani, Matteo Fogli, Arianna Ganassi, Arianna Kob, Gador Lago Benito, Federica Lamonaca, Giovanni Leone, Gaia Mentoglio, Nolan Millioud
Producție: Fondazione Nazionale della Danza / Aterballetto
Coproducători: Macerata Opera Festival, Fondazione Teatro di Roma, Fondazione I Teatri di Reggio Emilia, Centro Servizi Culturali Santa Chiara Trento, Centro Teatrale Bresciano, Ravenna Festival | Orchestra Giovanile Luigi Cherubini
Articol redactat de Iris Neacșu, voluntară în cadrul departamentului de comunicare a celei de-a 33-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
