Ți s-a întâmplat vreodată să vezi un spectacol, să te uiți la un film, sau să citești o carte și să te gândești, „poate nu e bună, poate e doar faimoasă”? Să judeci o operă de artă, nu prin propria lentilă, ci prin reputația impunătoare cara s-a rostogolit ca un bulgăr pe o vale de munte atât de mult încât nu mai poți vedea arta în sine? Atunci, cred că poți înțelege de ce mulți tineri își dau ochii peste cap sau par intimidați atunci când aud de „Hamlet”, sau Shakespeare în general. Totuși, distribuția Universității de Arte din Târgu Mureș, formată din, Berencsy Martin, Dull Bence, Fazakas Hunor, Jánosi Botond, Kitay Levent, Torner Anna, Kiss Péter, Soós Máté Bátor, Szilágyi Orsolya și Harsányi Zsolt, și-a propus prin acest spectacol să revitalizeze opera lui William Shakespeare prin regia lui Vladimir Anton, demitizând tot ce presupune Hamlet și aducându-l mai aproape de publicul tânăr, nespecializat.
Scopul unui teatru, ca instituție culturală, este să adune un public cât mai larg și să le stârnească iubirea pentru artele spectacolului, să le spună povești care să îi emoționeze, să îi încânte, să îi amuze, dar cel mai important, să le dea de gândit. Pentru mine, acest spectacol a reușit să le facă pe toate tocmai prin abordarea non-conformistă a capodoperei lui Shakespeare, ale cărei teme legate de doliu, corupție și răzbunare rămân la fel de relevante ca atunci când a fost scrisă, cu personaje în care ne putem regăsi, mai mult sau mai puțin. Tot ce avea nevoie pentru a ajunge la un public neexperimentat în teatru era un mediu și un limbaj familiar, care astfel le va deschide ușa către interpretările clasice ale piesei, dar și către alte opere ale dramaturgului.
Felul în care spectacolul este împărțit în repetițiile unor scene din Hamlet și intermisii în care actorii comentează asupra replicilor, se distrează și glumesc creează un contrast puternic între momentele dramatice ale spectacolului și atitudinea degajată a actorilor, care cunosc deja atât de bine replicile încât joacă ștafeta cu rolul lui Hamlet. Oricât de incredibilă ar fi opera lui Shakespear, până și unii actori cu care am vorbit în cadrul festivalului au devenit apatici față de ea, de repetitivitatea și rigiditatea cu care este abordată de către școlile de teatru, regizori, și de instituții în general. Când vine vorba de povești care au devenit în sine un univers bine cunoscut, trebuie să păstrăm o mentalitate deschisă și să ne lăsăm să ne jucăm cu textul, pentru a-l putea revitaliza și reconstrui într-o manieră inedită. Până la urmă, cum putem onora mai bine dramaturgul definitoriu al artei teatrale dacă nu prin a-l aduce cu noi în teatrul secolului XXI? Arătând umorul, ușoarele inconsistențe din cadrul textului, dar și părțile definitorii, îl coborâm de pe piedestal și îl aducem înapoi între oameni, așa cum era pe parcursul propriei vieți, și așa cum probabil Shakespeare și-ar fi dorit să fie și în prezent.
Analizând totuși și alte detalii ale spectacolului, putem sesiza o ironizare adusă generației tinere atunci când actorii ne îngăduie să filmăm pentru a captura „momente virale”, sau chiar prin fragmentarea poveștii pentru a fi mai ușor de digerat pentru o generație care suferă în general de o lipsă de familiarizare culturală, și introducerea elementelor muzicale, meme-urilor de pe internet și momentelor de pauză, menite să capteze atenția unei generații care nu se mai poate concentra asupra unui singur spectacol fără o pereche metaforică de chei care să li se scuture în față. Acest lucru este valabil în toate domeniile artistice, nu doar teatrul. Filmele și serialele au devenit mai standardizate, dialogul direct și repetitiv, pentru a facilita „second-screen viewing”, adică obiceiul de a te uita pe social media sau a te uita la un serial în timp ce lucrezi la calculator. Similar, melodiile au devenit tot mai scurte, cu mai multe refrene și mai puține versuri distincte, popularitatea fiind decisă de abilitatea cântecului de a fi transformat într-un trend profitabil ca „short form content” pe platformele de socializare.
Astfel, întrebarea devine nu „A fi sau a nu fi?”, ci „A rezista sau a te adapta?”. Vor exista mereu avantaje și dezavantaje ale adaptărilor moderne, dar este important ca fiecare dintre noi să privească în jurul lor și să abordeze singur această întrebare, să decidă dacă cred că teatrul ar trebui să rămână fidel abordării clasice a pieselor celebre, sau să revitalizeze într-o încercare de a aduce o nouă audiență în lumea artelor și a oferi o nouă perspectivă asupra lucrărilor celebre ale domeniului.
Articol redactat de Iris Neacșu, voluntară în cadrul departamentului de comunicare a celei de-a 33-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu.
