Pe 25 iunie, la prânz, în Sala Oglinzilor a Forumului Democrat al Germanilor, cinci invitați s-au așezat în jurul unei singure întrebări, pe care moderatorul Ionuț Sociu a pus-o din capul mesei: de ce mai e relevant Henrik Ibsen astăzi? Conferința „Arta ca o forță reacționară”, parte din seria de conferințe speciale a ediției cu tema SUFLET, a pornit de la o observație care sună aproape ca un avertisment. Pentru moderator, moștenirea dramaturgului norvegian trece dincolo de secolul al XIX-lea și ne împinge spre întrebări care nu și-au pierdut tăișul, despre egalitatea de gen și despre structurile de putere. Ibsen, spunea Sociu, ajunge să se transforme el însuși „într-o întrebare, practic, o forță” care îl reașază pe spectator în fotoliu.
Cel mai dezarmant răspuns a venit de la scriitoarea Kathrine Nedrejord, care a mărturisit că prima ei întâlnire cu Ibsen a fost o corvoadă. „Era ca legumele, ca broccoli-ul: trebuia să îl citești pentru că era sănătos”, a spus ea, rememorând profesorii care îl venerau pe Ibsen cel clasic și spectacolele difuzate la televizor prin anii ’60. Redescoperirea a venit târziu, în anii de studiu teatral, când Casa de păpuși și Rața sălbatică au încetat să mai fie obligație și au devenit teritoriu. E o traiectorie pe care o recunosc mulți dintre cei care l-au primit pe Ibsen ca pe un monument, înainte să îl descopere ca pe un contemporan.
Ca să înțelegem de ce un autor născut în 1828 încă provoacă astfel de reacții, merită amintit cine a fost omul din spatele pieselor. Ibsen a venit pe lume la Skien, într-o Norvegie tânără, aflată în uniune cu Suedia, o țară care avea să își câștige independența deplină abia în 1905, cu un an înaintea morții dramaturgului. Și-a scris cele mai importante texte în exil, departe de casă, în Italia și în Germania, de la Roma la Dresda. Astăzi rămâne cel mai jucat dramaturg din lume după Shakespeare, iar Casa de păpuși, din 1879, e considerată momentul de pornire al teatrului realist modern. Pe acest fundal, panelul de la Sibiu a încercat să stabilească ce anume din opera lui rezistă: forma, ideile, capacitatea de a deranja.
Hege Knarvik Sande, directoarea Performing Arts Hub Norway, a adus discuția în prezentul instituțional. A prezentat organizația pe care o conduce, finanțată de Ministerul Culturii și de cel al Afacerilor Externe din Norvegia, și a vorbit despre Jubileul Ibsen din 2028, când se vor împlini două secole de la nașterea dramaturgului. Pentru ea, contextul scrierii contează la fel de mult ca textele: Ibsen a scris despre injustiție și despre lupta oamenilor pentru libertate, într-o societate care prefera să ocolească subiectele incomode. „Nu ne-a dat răspunsuri”, a spus Sande despre el, dar ne-a pus întrebări și ne-a lăsat să stăm față în față cu adevărul. Tot ea a confirmat direcția spre care privește festivalul: un proiect, derulat alături de FITS, de traducere a întregii dramaturgii ibseniene în limba română până la aniversarea din 2028.
Cercetătorul Ovio Olaru a apăsat pedala politică a discuției. A vorbit despre curajul cu care Ibsen a denunțat luptele pentru putere de la sfârșitul secolului al XIX-lea, într-o Norvegie dominată de o burghezie conservatoare, abordând frontal teme scandaloase pentru epocă: sinuciderea, femeile care își părăsesc familiile. Argumentul lui s-a sprijinit pe un document real. Într-o scrisoare adresată criticului danez Georg Brandes, scrisă cu puțin înainte de Comuna din Paris, Ibsen nota că statul este „blestemul individului” și că ordinea trebuie abolită. „Nu trebuie să înțelegem totul mot-à-mot”, a precizat Olaru, însă gestul rămâne un model de contestare a status quo-ului. Tot el a observat că opera lui Ibsen a intrat în România pe două drumuri: înțelegerea serioasă, filosofică, venită pe filieră germană, și conceptul francez, mai spectacular, care i-a marcat punerile în scenă.
Întrebarea despre formă a despărțit panelul în maniera cea mai productivă. Regizorul Jan Koslowski a recunoscut că una dintre piesele lui Ibsen l-a făcut să se îndrăgostească de teatru și a apărat limpezimea textului: subiectele te iau de mână și te aduc aproape, fără să fie nevoie să cauți altundeva. Are însă o nemulțumire legată de spațiul german. „Ibsen în Germania e prea serios, e mereu mult prea serios”, a spus el, mărturisind că el citește piesele și râde, exact ca în cazul lui Cehov, din care regia germană scoate adesea toată distracția. La capătul celălalt al spectrului stă experimentul radical evocat de Sande și de Koslowski: duo-ul norvegian Vegard Vinge și Ida Müller, care și-au construit la Berlin o întreagă saga ibseniană, cu producții ce ating și douăsprezece ore și care duc opera într-o zonă a excesului.
Pentru Chris Simion-Mercurian, fondatoarea Grivița 53 și regizoarea unei Nore montate în 2024, Ibsen e un dramaturg care „garantează igiena” și care funcționează terapeutic. Aceeași replică, citită la distanță de două secole, poate scoate la iveală zeci de teme secundare care devin principale. „Îmi dă o mare libertate, mă intrigă și mă provoacă”, a spus regizoarea, explicând că tocmai această deschidere a textului o împinge, în lucrul cu actorul, spre adâncime. Despre finalul propus de ea, în care Nora are 60 de ani și e interpretată de Irina Movilă, a fost categorică: nu e o sinuciedere, e o eliberare, un final deschis construit pe două planuri, fidel parcursului dramatic al lui Ibsen și completat de o viziune regizorală proprie. Ajunsă la traduceri, a povestit cât de mult au lucrat pe fiecare replică, până când au renunțat la varianta din anii ’60, devenită inutilizabilă pe scenă, în favoarea unei retraduceri în vorbire contemporană.
Kathrine Nedrejord a refuzat să îi pună lui Ibsen o etichetă politică și a adus în discuție ceea ce, pentru ea, îl diferențiază de mare parte din literatura clasică: personajele feminine. La Ibsen, femeile sunt la fel de umane ca bărbații, departe de figurile șterse din canon, iar asta le păstrează puterea de a vorbi cu prezentul. „Încă te poți regăsi în personajele lui”, a spus scriitoarea, care preferă, dintre toate, un Ibsen mai puțin solemn, zănaticul din Peer Gynt. Discuția despre limbaj a confirmat un consens neașteptat al panelului: foarte rar punerile în scenă mai rămân fidele textului original, fiindcă un limbaj burghez, formal, riscă să pară învechit, iar adaptarea devine astfel un act de salvare.
Spre final, Sande a deschis o ușă către viitor. A vorbit despre dorința de a porni, împreună cu România, o serie de colaborări care să culmineze cu aniversarea din 2028, găzduită chiar de festival. „Ibsen e un european, e un om al lumii”, a spus despre Ibsen, invitând teatrele și artiștii la o conversație pe care ambasada Norvegiei e gata să o sprijine. Privit din Sala Oglinzilor, dramaturgul care la 200 de ani continuă să refuze răspunsurile se potrivește bine cu tema acestei ediții. Un teatru care ne face să stăm cu adevărul e, până la urmă, un teatru care lucrează direct asupra sufletului, iar Ibsen, citit aici ca o forță care provoacă, rămâne unul dintre cei mai pricepuți la asta.
