Chiar dacă FITS 2026 s-a încheiat, ecourile ediţiei din acest an continuă să se audă. Iată un articol semnat de criticul Silvia Dumitrache pentru Observator Cultural.
Una dintre poveștile de suflet de la cea de-a 33-a ediție a FITS a fost Union Place de Elise Wilk, producție a Teatrului Național „Radu Stanca“ Sibiu, cu actori ai secției române și germane, în regia lui Cristian Ban, pe o structură narativă hyperlink, cu trei direcții principale, cu personaje a căror conexiune se realizează treptat și converg în final spre o temă comună – nevoia de sens, de afecțiune, într-o Românie duală, contradictorie, cu lumini și umbre, indiferent de epoca în care se desfășoară acțiunea. Este prima piesă trilingvă a dramaturgei Elise Wilk și a doua colaborare cu regizorul Cristian Ban, după Dispariții de la Teatrul „Andrei Mureșanu“ din Sfîntu Gheorghe. O poveste care depășește orice barieră lingvistică și care reflectă caracterul universal al trăirilor umane esențiale.
Într-un decor creat de Andreea Săndulescu pe note cald nostalgice, care fac un arc de aproape 40 de ani, de la finalul epocii comuniste pînă în prezent, șapte personaje sînt în căutarea unui sens care să justifice toate sacrificiile. Experiențele lor reflectă în mic istoria tulbure a unei țări ce a încercat să-și găsească o identitate, o direcție armonioasă după zeci de ani de restricții și pierderi, pentru a se confrunta cu alte provocări, venite dintr-o lume ce și-a schimbat brusc axul de rotație, globalizarea ducînd la alt tip de fragmentare și de înstrăinare. Dacă înainte de 1989 fuga din țară, care presupunea mari riscuri și șanse slabe de reușită – înecarea în Dunăre, agresiunea la care puteai fi supus de către grăniceri, mai ales în cazul femeilor (temă atinsă și în acest spectacol, în cazul cuplului Mariana-Rudi), în postcomunism, exilul devine, pentru mulți, singura opțiune pentru cîștigarea unui trai mai decent sau pur și simplu pentru supraviețuire.
